Şi dacă începe România să dea lecţii de democraţie în Europa? #rezist

Îmi tot muşc limba de câteva zile şi nu-mi vine chiar s-o zic cu toată gura. Dar, gândidu-mă la ultimele săptămâni, am strâns destule date cât să îndrăznesc să pun întrebarea din titlu. Pe scurt, în trei paragrafe:

  1. De când tot facem 13-14 cu ordonanţele Guvernului şi ieşim cu muci la nas şi pancarte ghiduşe pe stradă, mi-a devenit destul de clar că am prins curaj. Ăştia care dormeam aiurea în izmene când n-ar fi trebuit. Şi am prins curaj pe bună dreptate. Nu mai luăm de bune vorbele vreunui ministru (oricare ar fi el/ea) aruncate la fentă. Reacţionăm instant şi în jumătate de oră zbierăm din toţi rărunchii că nu-i ok aşa. Răspundem cu glume fine la apucături à la Vadim de secol trecut. Demontăm destul de rapid minciuni şi prostii spuse la Ghiţă TV sau prin publicaţii obscure. Donăm ceaiuri, cafele şi ne punem maşinile personale la bătaie pentru o călătorie împreună la protest. Creăm grupuri de acţiune, deschidem gura şi dezbatem, punem presiune pe instituţii ale statului prin petiţii, mailuri. Şi, foarte important, începem să ne cunoaştem şi să căpătăm încredere în cei de lângă noi. Chestia asta era de necrezut cu câţiva ani în urmă. Sunt convins că aceşti anticorpi o să existe şi în anii următori. #rezist nu a fost doar o excepţie.
  2. Mai peste tot în jurul nostru (UE sau nonUE) sunt ţări pe filmul “naţiunea mea e cea mai cea”: Polonia, Ungaria, Cehia. La protestele din Bucureşti am văzut o mulţime de steaguri ale Uniunii Europene. În timp ce Szydlo şi Orban le scot din sală la întâlniri oficiale şi fac poze numai cu steagurile lor naţionale (inclusiv Renzi o mai făcea când dădea bine), iaca, românii stau cu steagul cu steluţe pe umeri. Nici PSD nu-şi permite să renunţe la el în vizite oficiale. “Ok, jaf, şmen, dar cârpa aia albastră cu steluţe rămâne acolo.” În timp ce toată lumea cântă prohodul proiectului european, s-au găsit unii în Est să-i dea un pic de viaţă. Cine ar fi crezut? Să ridice mâna ăla care şi-a pus banii pe energii pozitive şi participare civică fără precedent în colţul ăsta de Europă şi are o bere de la mine. Deci, chiar cred că vedem Uniunea Europeană ca pe o şansă reală, ceva concret. Trăit. Nu e un proiect birocratic şi steril.
  3. Mai cred că am priceput cum e treaba cu majorităţile în Parlament, am priceput că e important să mergem la vot şi am priceput că e esenţial să stăm cu ochii pe guvernare între voturi. Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor deveni constante în următorii ani. Depinde mult de noi şi de partide. E însă clar că ne putem aştepta la orice de la majoritatea parlamentară şi de la Guvern. Ei cu siguranţă se vor gândi de două ori la următoarea încercare de prăduială şi noi cu siguranţă o să fim pe fază.

Poate sună patetic. Poate e prea optimist. Gândiţi-vă însă că fără cele de mai sus (curaj, încredere, steaguri, implicare), saga ordonanţelor nu se încheia astăzi.

Merităm şi noi să ne batem un pic pe umăr. Măcar o zi.

Mulţumesc şi ne vedem în Piaţă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *